O rudă de-a mea a avut la un moment dat un fel de atac de panică pe fond de stres fizic și emoțional. S-a sculat deodată de pe canapea și mi-a zis că are o stare de neliniște în corp și că simte că o ia cu amețeala, uitându-se dezorientată în jur.
I-am zis să se așeze calmă și să-și țină respirația. M-a ascultat, după care am adus un aparat de măsurare a saturației din sânge. E bine, uite, e 99, zice ea. Nu e bine deloc. 99 înseamnă că sângele tău e aproape total oxigenat, deci prea puțin oxigen descărcat la nivel celular. După câteva țineri de respirație doar până la limita disconfortului, iar apoi o respirație conștientă mai puțin decât simțea că trebuie, tot până la limita disconfortului, S-a calmat și s-a simțit din nou bine când a ajuns la saturație 97.
În urma stresului, fie corpul produce mai puțin dioxid de carbon prin metabolism, fie individul hiperventilează, respirând mai mult decât trebuie. În acest caz, celulele rămân fără oxigen pentru că este nevoie de dioxidul de carbon produs de celule pentru a dizloca oxigenul de pe hemoglobină și a-l face disponibil la nivel celular. Este acel moment în care parcă rămâi fără aer și nu poți respira până la capăt.
Aici apare utilitatea unor practici precum meditația (mai precis vipassana), în care atenția se îndreaptă către respirație, sau și mai potrivit, yoga, pentru că atenția este pe respirație, dar corpul se mișcă, producând mai mult dioxid de carbon, sau practica Buteyko, sau respirat într-o pungă de hârtie pentru o perioadă scurtă de timp.
Cei care trăiesc la altitudine au un avantaj pentru că aerul este rarefiat, deci cu mai puțin oxigen, iar competiția dintre oxigenul din atmosferă și dioxidul de carbon produs de celule este mai mică. Este unul dintre motivele pentru care speranța de viață este considerabil mai mare la altitudine.
Mai multe despre teorie într-un articol: