Când am început să-l citesc pe Ray Peat, printre multe altele, m-au încurcat relatările lui despre cât de bun este bicarbonatul de sodiu. Avea niște relatări aproape miraculoase despre clienți de-ai lui care și-au rezolvat multe probleme de sănătate cu bicarbonat de sodiu, o linguriță, în apă.
Serios? Bicarbonat de sodiu? Chestia aia pe care o iei la pliculeț cu 2-3 lei din magazin?
Pe măsură ce am înțeles mecanismele, chiar are sens. Bicarbonatul de sodiu e o substanță foarte potentă și trebuie chiar utilizată cu grijă, pentru că s-ar putea să-ți amplifice serios metabolismul.
La Olimpiada din Paris, o substanță minune a fost vedeta competiției, în special printre cicliști. Aceștia foloseau un gel roz pe care-l amestecau în apă sau în suc. Gelul conținea niște biluțe de mărimea unui bob de orez, iar în aceste biluțe era… bicarbonat de sodiu. E o formulă specială a unui producător suedez, menită să livreze bicarbonatul în circulație fără a afecta aciditatea stomacală.
Vedeți, bicarbonatul de sodiu este o substanță foarte alcalină, care crește pH-ul foarte scăzut al stomacului, ceea ce ar afecta digestia dacă ai mânca imediat după ce iei substanța. La oameni sănătoși, organismul se mobilizează să restaureze aciditatea, iar aceasta își revine după aproximativ 30 de minute.
Sportivii însă nu-și pot permite să aștepte. Au nevoie de beneficiile bicarbonatului, dar în același timp trebuie să se alimenteze, deci o formulă care nu le afectează digestia este bine venită.
Cicliștii care au folosit substanța, au avut în mod măsurabil rezultate mai bune pe 40 de kilometri contratimp și au raportat că efortul a fost resimțit mai ușor. Studiile comparative au arătat că „biluțele” duceau la o concentrație mai mare a bicarbonatului în plasmă, cu 38 de minute mai repede și cu 79 de puncte mai puține probleme intestinale pe scala de disconfort decât capsulele.
Ok, dar care este mecanismul prin care bicarbonatul de sodiu este atât de potent? Pentru asta trebuie să discutăm puțină biochimie (termin repede, promit).
Celulele funcționează curat pe glucoză, iar prin „ardere”, deci cu oxigen, aceasta este transformată în dioxid de carbon și apă, aceste așa numite produse secundare, ca și cum ar fi niște deșeuri.
De fapt, dioxidul de carbon este foarte important în metabolism, asta dacă e doar să menționăm modul în care descarcă oxigenul de pe hemoglobină. Fără CO₂ n-ar fi oxigen la celule. Cu puțin CO₂, avem puțin oxigen la nivel celular. Apa produsă din metabolism este săracă în deuteriu și (discutabil) distilată. O apă de foarte bună calitate pe care organismul o folosește mai departe în procesele sale metabolice la fel cum utilizează apa din alimente sau lichide. De fapt, apa aceasta este atât de prețuită, încât cunosc un curent carnivor care recomandă să nu bei apă, iar apa să vină doar prin oxidarea grăsimii în organism (vă dați seama).
Odată ce metabolismul nu mai funcționează optim, cantitatea de CO₂ scade, implicit oxigenarea. Dacă scade oxigenul, scade și capacitatea celulară de a arde glucoză. E un cerc vicios. Bicarbonatul HCO₃⁻ suplinește deficitul de CO₂ la nivel celular. Când întâlnește un proton (H⁺), de care celulele tale sunt pline când funcționează intens sau funcționează prost, se rearanjează în CO₂ și apă. O enzimă numită anhidraza carbonică, prezentă în practic fiecare țesut, catalizează această reacție în ambele direcții, instantaneu, de miliarde de ori pe secundă. Deși bicarbonatul de sodiu este alcalin, la nivel celular CO₂-ul este de fapt un gaz acid.
Ce face acesta în mod concret, în afară de eliberarea oxigenului de pe hemoglobină?
- Direcționează piruvatul departe de lactat. În interiorul fiecărei celule există o bifurcație chimică mică. Glucoza se descompune în piruvat. Piruvatul poate intra în mitocondrie și fi ars curat în CO₂ și apă (producând aproximativ 30 de unități de energie celulară per moleculă de glucoză) sau poate fi deviat lateral de o enzimă numită lactat dehidrogenaza în acid lactic (producând doar două unități). Când CO₂ este abundent și mitocondria e sănătoasă, calea curată câștigă.
- Menține calciul în soluție. Forma solubilă este bicarbonatul de calciu, Ca(HCO₃)₂. Atunci când scade concentrația de CO₂, calciul începe să precipite și să se depoziteze în locuri unde nu are ce căuta: pereții arteriali, bronhii, tendoane, rinichi.
- Elimină fosfatul prin rinichi. Excesul de fosfat intracelular inhibă funcția mitocondrială și activează kinazele răspunsului la stres. Bicarbonatul alcalinizează urina tubulară, iar fosfatul urmează gradientul de pH spre exterior. Calciul rămâne unde trebuie. Fosfatul ajunge unde trebuie.
Care este însă legătura dintre sportivii de performanță și omul obișnuit, cu diverse probleme de sănătate, care-și dorește doar să se simtă bine, nu să câștige olimpiade? Problemele de metabolism pe care atleții le întâmpină în plin efort sunt similare cu cele pe care un om bolnav (și îmbătrânit) le întâmpină în repaus. Astfel, bicarbonatul ajută în ambele cazuri.
Ray Peat a scris încă din anii 1990 articolul „CO₂: Nu doar un gaz rezidual” 1, explicând mecanismele biochimice. Literatura curentă de fiziologie a efortului tratează bicarbonatul ca un tampon extracelular care captează protonii în timpul acidozei lactice. Această perspectivă nu e greșită. Privește pur și simplu aceeași reacție din cealaltă parte.
HCO₃⁻ + H⁺ ⇌ CO₂ + H₂O.
Citit de la stânga la dreapta, ai teoria tamponului curentă. Citit de la dreapta la stânga, ai teoria lui Peat despre donarea de CO₂. Ambele sunt adevărate simultan. Studiile recente pentru atleți confirmă ceea ce Peat a scris acum peste 30 de ani.
Dar cum funcționează „biluțele”? 
Soluția Maurten nu e farmacologică. E mecanică.
Tabletele sunt măcinate sub 2 mm pe dimensiunea lor cea mai mică. Acesta este pragul la care sfincterul piloric (poarta dintre stomac și intestinul subțire) nu mai reține particulele solide în starea alimentată. Orice e mai mic trece. Tabletele ajung în duoden practic neatinse de acidul gastric și celulele secretoare de gastrină din antru 2.
Sunt, de asemenea, învelite într-un hidrogel de alginat-pectină, care previne eliberarea prematură de CO₂ (fără gaz, fără balonare) și protejează bicarbonatul până când gelul se dizolvă în mediul ușor alcalin al duodenului.
Nu e vreo moleculă nouă sau un medicament nou. Sunt doar trei milimetri în dimensiunea tabletei și un înveliș de gel. Asta-i tot.
Cine ar putea beneficia de ele? În afară de atleți, pentru care aplicația e evidentă, soluția Maurten ar fi utilă pentru oameni cu metabolismul praf, care nu-și permit să-și alcalinizeze stomacul, organismul neavând resursele pentru a-l reacidifia. Asta le-ar afecta digestia.
Însă oare merită 71 de euro pe cutie, 18 euro pe porție? Probabil nu. Pentru oamenii obișnuiți, ieftinul bicarbonat de sodiu își face treaba. Atenție, caută produse fără aluminiu și utilizează doze de 1-4 grame pe administrare pentru a nu deranja prea tare aciditatea stomacală și a nu pierde o mare parte din bicarbonat sub formă de gaz revenit pe esofag. Dozele pot fi repetate fără probleme la 30 de minute și ideal pe stomacul gol. O altă variantă este să îți achiziționezi capsule în înveliș enteric și să le umpli cu bicarbonat de sodiu. Probabil e prea meticulos pentru omul obișnuit.
Referințe: